„Mopul jos! Nu intri cu noi în poză!” Organizatoarea s-a pus în ușa sălii înainte ca Elena să ajungă lângă absolvenți. Femeia își scosese mănușile, dar uitase mopul în mână. Venise direct din tura de dimineață, după ce o colegă se oferise să-i termine coridorul.
Fiica ei stătea în primul rând. Elena îi călcase cămașa în noaptea de dinainte și lăsase pe masă banii pentru ultima taxă. Nu avusese loc rezervat în sală. Fata îi spusese că ceremonia avea să fie scurtă și că se vor vedea acasă.
„Fata mea e acolo! Eu i-am plătit școala!” Vocea i-a ieșit mai tare decât intenționase. Nu voia să țină un discurs despre sacrificii. Voia o fotografie lângă copilul pentru care acceptase ani întregi ture în plus, inclusiv în clădirea în care învăța.
„Mama ei? Ea ne-a zis că ești în Canada!” Mopul a rămas rezemat de perete. Elena s-a uitat din nou spre primul rând. De data aceasta, fiica ei auzise conversația. Nu mai avea pe cine să trimită în hol și nici o altă țară în care să-și ascundă mama.
Irina a ieșit din rând și a recunoscut că inventase plecarea în străinătate. Îi fusese rușine când colegii își prezentaseră părinții și preferase să construiască o poveste. Elena a întrebat-o dacă rușinea fusese atât de mare încât să-i interzică să fie acolo în singura zi pe care o așteptase patru ani.
Fotografia s-a făcut cu Elena lângă fiica ei. Organizatoarea și-a cerut scuze pentru felul în care vorbise. Acasă, mama n-a acceptat ca totul să fie închis cu o postare frumoasă. Irina le-a spus colegilor adevărul și a început să contribuie la cheltuieli din primul salariu. Fotografia a rămas pe dulap; lângă ea nu a mai fost nevoie de povestea despre Canada.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.