Literele erau ale fiicei patroanei, o tânără care ajuta uneori la închiderea pieței. Ea îi ținuse sacoșa Floricăi și tot ea îi spusese lui Marcel, imediat după aceea, că a văzut ceva sclipind printre cumpărături.
Vânzătorul a chemat patroana fără să mai strige. Femeia a recunoscut inelul și batista. Florica i-a povestit fiecare oprire din piață și a cerut un singur lucru: să nu fie judecată înainte să se verifice ce se întâmplase.
Pe înregistrarea de la intrare se vedea momentul în care tânăra rămăsese singură cu sacoșa deschisă. Când a fost chemată, a încercat să spună că găsise inelul pe jos și voise să-l pună la adăpost. Mama ei a întrebat-o de ce nu-l adusese direct.
Atunci a recunoscut că îl luase ca să-l amaneteze și se răzgândise când începuseră căutările. Speriată să nu fie descoperită, îl ascunsese în prima sacoșă lăsată din mână. Florica devenise, pentru câteva minute, un loc în care să-și arunce vina.
Marcel și-a cerut scuze acolo unde ridicase vocea. Florica l-a lăsat să termine. „Merele le-am putut pune pe tejghea. Vorbele tale unde le mai pun?” Patroana a rămas lângă ea până și-a strâns toate cumpărăturile.
Florica a plecat fără punga de fructe oferită drept împăcare. A luat însă bonul și batista a fost scoasă din sacoșă în fața tuturor. În ziua aceea, pentru ea conta să fie lăsată să iasă din piață cu numele curat, nu cu două mere în plus.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.