Desenul îl făcuse fratele lui Gheorghe. Când erau mici, se jucaseră cu acordeonul bunicului și-l stricaseră împreună. Doar ei doi știau de ce, în toate glumele lor, instrumentul apărea cu o gaură în același loc.
Nu-și mai vorbiseră de opt ani. Se certaseră la împărțirea gospodăriei părinților, apoi fratele plecase. Gheorghe aflase mai târziu că ajunsese la închisoare, dar transformase supărarea într-o interdicție: numele lui nu se mai rostea în casă.
Scrisoarea nu cerea bani și nici promisiuni. Fratele voia să știe dacă ar mai putea auzi, într-o zi, melodia pe care tatăl lor le-o cânta la poartă. Mihai o primise și organizase o întâlnire, fără să știe dacă tatăl va accepta.
Acordeonul urma să fie folosit la o activitate muzicală aprobată, nu dus pe ascuns la vizită. Mihai pregătise actele, iar locul lui Gheorghe era păstrat numai dacă voia să vină. Bătrânul a recitit plicul și a pus singur cutia în portbagaj.
Când și-a văzut fratele, nu l-a întrebat de ce n-a scris mai devreme. „Să nu crezi că mi-a trecut”, i-a spus. Celălalt a dat din cap. „Nici eu nu-ți cer asta.” Au vorbit întâi despre părinți și despre casa care-i despărțise.
La finalul întâlnirii, Gheorghe a cântat melodia veche. Nu s-au împăcat cu o singură frază și nu s-a șters nimic din ce făcuseră. Dar pe drumul de întoarcere bătrânul l-a întrebat pe Mihai când se mai poate face o vizită.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.