Marius a ridicat cămașa albă de pe masa de călcat. „Mi-ai ars cămașa de cununie, ești nebună sau ce?!” Ioana i-a pus invitația pe piept. „Cununia noastră?! Atunci spune-mi tu cine-i mireasa din plicul ăsta!” El a citit numele și s-a lăsat pe scaun.
Invitația era veche de doisprezece ani. Ioana o găsise în buzunarul interior al husei, lângă un papion. Numele miresei nu era al ei. Despre o căsnicie anterioară, Marius îi spusese doar că avusese o relație care se terminase rău.
Fusese însă căsătorit și avea un fiu de unsprezece ani. Divorțase de mult, își vedea copilul și îl ajuta, dar împărțise viața în două povești pe care sperase să nu fie nevoit să le spună niciodată în aceeași cameră.
Ioana nu l-a întrebat de ce păstrase invitația. L-a întrebat de ce un copil trebuia ținut ascuns pentru ca ea să creadă că începe o familie cu el. Faptul că nu exista o altă mireasă în prezent nu făcea minciuna mai mică.
Au amânat cununia. Marius și-a asumat să-i spună fiului despre relație într-un fel care să nu-l rănească și să vorbească deschis cu Ioana, fără să-i ceară iertarea doar fiindcă fusese prins. Ea nu a promis că rămâne și nu a acceptat să grăbească întâlnirea cu băiatul.
Cămașa a rămas împăturită pe un raft. Putea cumpăra alta într-o după-amiază. Încrederea avea nevoie de timp și de adevăruri spuse înainte să fie descoperite. Pentru prima dată în seara aceea, Marius nu a mai încercat să vorbească mai tare decât întrebarea ei.
Poveste de ficțiune.