Andrei a lăsat valiza și a prins mâna mamei. „Mamă, unde-i verigheta ta? Ai dat-o ca să-mi cumperi biletul?!” Maria i-a atins obrazul. „Pentru tine merită orice! Acum du-te, nu rata autocarul!” El a pus biletul de călătorie pe valiză și a îmbrățișat-o.
Maria strânsese banii pentru drum și pentru prima chirie după ce fiul primise o ofertă de lucru. Andrei îi spusese că se descurcă singur. Ea îl văzuse însă numărând aceiași bani la masă, după ce toată casa adormise.
Verigheta o purtase douăzeci și opt de ani. Soțul murise cu cinci ani înainte, iar oamenii îi vorbeau uneori de parcă orice obiect al lui era mai important decât ce mai avea ea de făcut în viață. Maria nu vânduse amintirea nunții. Luase o decizie despre un lucru care îi aparținea.
Andrei a vrut să rupă biletul, dar ea l-a oprit. Nu dorea un fiu rămas acasă din vinovăție. I-a cerut să verifice bine unde merge, să nu ascundă dacă îi este greu și să nu transforme fiecare telefon într-un raport despre cât de mult câștigă.
A plecat în aceeași zi. Primele luni nu au fost ușoare, iar despre ele i-a povestit fără minciuni. Maria a păstrat pe masă o fotografie cu soțul și a învățat să răspundă la apelurile video, întâi filmând tavanul, apoi râzând de propriile încercări.
De Crăciun, Andrei s-a întors cu inelul recuperat de la cumpărător și cu o întrebare: dacă ea mai voia să-l poarte. Maria l-a pus pe deget și l-a strâns în brațe. Cel mai mult o bucurase întrebarea. Fiul ei învățase să-i respecte alegerile, nu doar să-i răsplătească sacrificiile.
Poveste de ficțiune.