Lucian a împins monedele pe tejghea. „Doar cinci lei?! Cu atât vrei să te tund?!” Ilie și-a strâns căciula și s-a întors spre ușă. Daniela i-a pus mâna pe umăr. „Cu mâinile astea ți-a ridicat casa. Tunde-l, că plătesc eu!” Pieptenul frizerului a rămas nemișcat.
Ilie lucrase cu tatăl lui Lucian la primele case construite în cartier. Nu fusese patron și nu avusese firmă cu numele pe poartă. Fusese omul chemat când un acoperiș curgea sau când cineva avea nevoie de încă două mâini fără să poată plăti pe loc.
Lucian îl știa din vedere, dar nu-l mai legase de fotografiile vechi de acasă. După ce Daniela i-a spus numele, și-a amintit de o imagine în care un bărbat tânăr ținea scara pe care urcase tatăl lui. Casa din fotografie era chiar a familiei sale.
Ilie nu venise să ceară o datorie. Își pierduse obișnuința de a întreba prețul înainte să se așeze și se rușinase când numărase banii. Daniela nu l-a lăsat să plece cu sentimentul că toată încăperea îl socotise după cinci monede.
Frizerul a tras scaunul și și-a cerut scuze direct, fără să spună că glumise. Ilie s-a așezat abia după ce Lucian l-a întrebat cum vrea să-i lase perciunii. Voia să fie tratat ca un client, nu transformat într-un spectacol de milă.
La sfârșit, Daniela a plătit prețul întreg. Lucian a pus mărunțișul în palma lui Ilie și l-a întrebat dacă ar putea trece într-o zi pe la tatăl lui, care nu mai ieșea din casă. Bătrânul a spus că da. De data asta, ieșise din frizerie cu capul sus.
Poveste de ficțiune.