Bianca a aruncat buchetul lângă ring. „Ți-am zis să n-o aduci în uniforma aia! Mă faci de râs!” Mama lui Sorin s-a retras spre un scaun, cu palma la gură. Mirele s-a întors spre soția lui. „E mama mea! La tine mi-e rușine să mă mai uit!”
Ana venise direct din tura în care o înlocuise pe o colegă. Își adusese rochia într-o husă, dar autobuzul întârziase și ajunsese după începerea mesei. Ceruse voie să intre un minut ca să-și salute fiul, apoi să se schimbe.
Bianca știa foarte bine cine era. Nu o confundase cu o angajată a localului. Tocmai de aceea o duruse pe Ana gestul cu brațul întins în fața ei: fusese recunoscută și totuși tratată ca cineva care trebuia ascuns.
Sorin și-a dus mama la masa lui și i-a adus apă. Apoi a chemat-o pe Bianca deoparte. Nu au discutat despre fotograful care ar fi putut surprinde uniforma, ci despre felul în care aveau să-și primească familiile în viața de după nuntă.
Bianca și-a cerut scuze în fața Anei, fără să dea vina pe oboseală sau pe emoții. Ana le-a primit, dar nu a vrut să fie obligată imediat să zâmbească pentru fotografii. S-a schimbat în rochia adusă și a hotărât singură când să revină în sală.
Primul dans nu a mai început la ora din program. Sorin a luat-o întâi pe mama lui de mână și a mers cu ea până la ring. Nu ca s-o expună unei săli care îi urmărea, ci fiindcă ea îl întrebase încet dacă mai putea rămâne la nunta lui.
Poveste de ficțiune.