„N-ai bilet, cobori acum, nu circuli pe datorie!” Șoferul arăta spre ploaie. Bătrânul s-a clătinat pe treaptă, iar Oana a pus bancnotele lângă volan. „Poftim banii, lasă-l să urce că abia se ține pe picioare!” Apoi i-a întins mâna.
Bărbatul se numea Constantin și căuta o stradă din celălalt capăt al orașului. Avea adresa scrisă pe o hârtie umedă. Portofelul îi rămăsese în geaca lăsată la fiica lui, iar telefonul se închisese. Nu ceruse o călătorie la nesfârșit, ci câteva stații până la un loc cunoscut.
Oana l-a așezat pe scaun și i-a dat un șervețel pentru ochelari. Când a văzut adresa, a recunoscut blocul: locuia chiar alături. I-a spus că pot coborî împreună și l-a rugat să nu încerce să-și găsească buzunarele cât autobuzul mergea.
Șoferul a rămas tăcut până la următoarea stație. Apoi a întrebat dacă bătrânul avea nevoie de mai mult timp la coborâre. Oana i-a spus că da. Nu i-a ținut o lecție în fața călătorilor, dar nici nu s-a prefăcut că vorbele de mai devreme nu fuseseră auzite.
La destinație, Constantin a găsit-o pe fiica lui în fața blocului, pregătită să plece să-l caute. Încurcase două stații și coborâse departe. Ea a vrut să-i dea Oanei banii pe loc; femeia i-a cerut doar să-i împrumute o umbrelă până a doua zi.
Când autobuzul a plecat, șoferul a așteptat ca bătrânul să ajungă pe trotuar. Oana nu știa dacă gestul lui avea să rămână și pentru următorul om. Știa însă că în dimineața aceea un loc în autobuz costase puțin, iar felul în care îl oferi contase mult.
Poveste de ficțiune.