Când a auzit că se vinde căruța, Irina a venit acasă convinsă că mama lua hotărâri în locul tatălui. Bătrânul încă o folosea prin sat și o reparase în fiecare primăvară. Fata a pus mâna pe lemn și a spus că nu lasă pe nimeni să o ia. Mama a răspuns că banii erau pentru drumul la doctor.
Cu o săptămână înainte, tatăl îi spusese la telefon că plecau câteva zile la mare. Glumise chiar că, după atâția ani, își scotea soția din curte. Irina se bucurase pentru ei și nu mai întrebase nimic. Acum, lângă poartă, mama avea o geantă mică pregătită și evita să o privească în ochi.
Drumul era într-un oraș de pe litoral, dar nu pentru vacanță. Tatăl avea o programare pe care o amânase și pentru care trebuiau să plătească transportul și șederea. Căruța fusese alegerea lui. Îi ceruse soției să nu îi spună fetei, fiindcă știa că va încerca să lase totul și să vină imediat.
Irina a intrat în casă și l-a întrebat de ce o lăsase să se bucure de o poveste inventată. Bărbatul a spus că nu voia să îi ceară bani. Fata i-a răspuns că nici nu ajunseseră la o discuție despre bani: nu o lăsase măcar să știe că le era greu. Apoi s-au așezat toți trei la masă și au pus lucrurile pe hârtie.
Căruța fusese promisă unui vecin, care a acceptat să aștepte până la întoarcerea lor. Irina a găsit o variantă de transport și s-a oferit să îi însoțească. Tatăl nu a vrut să fie tratat ca un om care nu mai poate hotărî nimic. Au stabilit împreună ce ajutor își doreau și ce puteau face singuri.
După întoarcere, vecinul a întrebat dacă vânzarea mai rămânea valabilă. Tatăl a ales să păstreze căruța încă un timp. Irina nu i-a cerut să îi raporteze fiecare zi, dar el a început să o sune fără să pregătească întâi o veste veselă. Uneori îi spunea numai că ar avea nevoie să stea puțin de vorbă.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.