Radu lucrase ani întregi lângă nea Victor și știa atelierul aproape la fel de bine ca pe camera lui. Învățase să îndrepte lemnul, să își măsoare răbdarea și să refacă o piesă fără să ascundă greșeala. Tocmai de aceea venise personal să spună că nu mai putea accepta amânările de la sfârșit de lună.
Meșterul a auzit plecarea ca pe o trădare. Fără ajutorul tânărului nu putea ține toate comenzile și se temea că atelierul se va închide. A strigat că era dat afară din propria muncă, deși Radu nu îi cerea să plece nicăieri. Tânărul refuza doar să mai rămână în aceleași condiții.
În ultimele săptămâni, orice întrebare despre plata promisă se terminase cu povestea primului an de ucenicie. Radu îi era recunoscător, dar avea și el chirie, cheltuieli și planuri care nu puteau aștepta până când meșterul se simțea pregătit. Nu venise să ia sculele sau clienții, ci să încheie cinstit ce începuseră.
Au oprit discuția când au înțeles că vorbele ridicate nu lămureau nimic. Victor a adus caietul comenzilor, iar Radu și-a notat lucrările și sumele despre care trebuiau să vorbească. Nu au rezolvat totul cu o strângere de mână. Au stabilit o nouă întâlnire și au păstrat fiecare o notă clară a celor discutate.
Meșterul a recunoscut că folosea trecutul pentru a amâna o problemă din prezent. Tânărul a acceptat să predea ordonat lucrările începute, fără promisiunea că va rămâne pentru totdeauna. Niciunul nu avea nevoie ca celălalt să devină dușman pentru a recunoaște că felul lor de a munci împreună se schimbase.
Când a ieșit din atelier, Radu nu și-a lăsat recunoștința pe banc. A păstrat-o, alături de hotărârea de a nu o mai folosi ca scuză pentru o situație care îl apăsa. Victor a rămas să își privească lucrările și să facă o socoteală pe care o tot ocolise. Povestea și personajele sunt fictive.