Elena venea de obicei fără să sune la poartă. În ziua aceea a văzut un lacăt nou și s-a oprit cu mâna pe geantă. Era deschis, dar simpla lui prezență i s-a părut un semn. Cu câteva zile înainte, fiul îi închisese repede telefonul pentru că intrase într-o ședință.
Andrei l-a auzit pe alee și a ieșit să o întâmpine. Câinele familiei învățase să împingă zăvorul și fugise de două ori până la colț. Lacătul era pentru momentele în care animalul rămânea în curte. În dimineața aceea era desfăcut fiindcă bărbatul lucra pe lângă poartă și intra des cu unelte.
Întrebarea mamei l-a surprins. Pentru el nu existase nicio legătură între o piesă nouă de fier și discuția lor la telefon. Elena a recunoscut că în ultimele zile își imaginase că îl deranjează. Nu îi plăcuse tonul grăbit și umpluse singură spațiile rămase fără explicații.
Au intrat în casă și au vorbit înainte să pună masa. Andrei i-a spus de ce nu putea răspunde în timpul programului, iar ea i-a explicat că o ajuta mult să audă un «te sun după», urmat de un telefon care chiar venea. Niciunul nu avea nevoie de vizite nelimitate sau de apeluri fără sfârșit ca să se simtă aproape.
Au stabilit să se anunțe înainte de vizite și să spună direct când ceva îi supără. Câinele a rămas în curte, în siguranță, iar lacătul a continuat să fie folosit. Mama a glumit că ar fi trebuit să întrebe mai întâi pe cine păzea, înainte să își pregătească replica de la poartă.
La plecare, Andrei a ieșit cu ea până la stradă și i-a arătat zăvorul pe care îl împingea câinele. Elena a râs abia atunci, după ce spusese lucrul care o durea. Un lacăt nu le explicase relația, dar le dăduse ocazia să nu mai ghicească totul unul despre celălalt. Povestea și personajele sunt fictive.