Înainte de festivitate, patronul restaurantului a văzut-o pe tanti Elisabeta lângă trofeul așezat pe masă și i-a cerut să îl lase. El urma să urce pe scenă pentru meniul casei. Femeia ținea un caiet vechi la piept și nu părea dispusă să se întoarcă la treabă fără să vorbească. Spusese că meniul îl făcuse ea.
Radu preluase afacerea de la tatăl lui și primise, odată cu cheile, câteva caiete de rețete. Crezuse că erau toate scrise de acesta. Povestise clienților cum tatăl încercase ani de zile fiecare preparat și pusese chiar fotografia lui pe coperta meniului. Nu întrebase cine lucrase în bucătărie în toți anii aceia.
Elisabeta venise în restaurant de când era foarte tânără. Caietul din brațele ei avea aceleași rețete, cu încercări, corecturi și pete mai vechi decât mobilierul din sală. În unele locuri apăreau și notele tatălui, dar felurile pentru care se oferise premiul erau ale femeii care pregătise mereu masa înainte să ajungă invitații.
Radu a chemat un fost angajat și a cerut să afle cum stătuseră lucrurile. Tatăl nu inventase de la zero povestea, dar lăsase cu anii să se creadă că toate ideile îi aparținuseră. Elisabeta nu voia să îl umilească pe fiu pentru vina altuia. Voia numai ca, de data aceasta, numele ei să nu dispară după ce mâncarea ieșea din bucătărie.
La festivitate, Radu a urcat alături de ea. Nu a citit discursul despre rețetele moștenite de la tată. A spus de unde veniseră preparatele și i-a dat femeii microfonul. Elisabeta a mulțumit colegelor care lucraseră cu ea, apoi l-a lăsat pe patron să ducă trofeul înapoi la restaurant.
Meniul nou a păstrat fotografia veche, dar a primit și numele celor care îl făcuseră posibil. Caietul Elisabetei a fost fotografiat și păstrat cu grijă, cu acordul ei. Când un client întreabă acum cine a gândit un fel de mâncare, Radu nu mai răspunde din amintiri pe care nu le verificase niciodată.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.