Ana coborâse din mașina unui vecin și se oprise câteva clipe în fața restaurantului. Purta haina verde pe care o alesese fiindcă îi stătea bine și îi era comodă. O curățase, îi schimbase un nasture și pusese în geantă o batistă. Nu se pregătise să ceară voie ca să intre la nunta fiului ei.
Mihai era agitat și se uita mereu în jur. Își petrecuse dimineața verificând decorul, fotografiile și detalii pe care aproape nimeni nu le observa. Când și-a văzut mama, a vorbit ca și cum haina ei ar fi putut strica totul. Nu i-a făcut loc, iar tăcerea de după prima replică a fost mai grea decât gălăgia din sală.
Femeia i-a răspuns fără să ridice vocea. Cu o zi înainte îi dăduse suma care îi lipsea pentru costum, un ajutor oferit din proprie inițiativă, nu prețul unui loc la masă. Amintirea hainei nu era o socoteală cerută înapoi. Îi spunea că nu putea primi sprijinul unui om și, la ușă, să se rușineze de el.
Ana nu a intrat imediat. S-a așezat pe banca de lângă intrare și i-a spus că poate aștepta câteva minute, dar nu va merge în sală ca un obiect ascuns din fotografie. Mihai a început să explice că era stresat. Mama l-a oprit: înțelegea emoțiile, însă ele nu schimbau cuvintele pe care tocmai le auzise.
Fiul și-a cerut scuze fără să mai adauge un «dar». A întrebat-o dacă mai voia să rămână și a acceptat că răspunsul putea fi nu. Ana a ales să intre după ce s-a liniștit. El a însoțit-o până la locul ei și, când au început fotografiile, a întrebat-o dacă îi era bine, fără să-i mute geanta sau să-i acopere haina.
Seara nu a șters discuția de la ușă. După nuntă, Mihai a venit singur să vorbească despre ea, iar Ana i-a spus ce o duruse cel mai mult: nu gustul pentru haine, ci ușurința cu care se crezuse îndreptățit să-i facă loc doar dacă arăta altfel. Haina verde a rămas pe cuier, folosită în continuare. Povestea și personajele sunt fictive.