Elena a împins valiza până dincolo de poartă. „Treizeci de ani n-ai dat niciun semn, și acum vrei să intri?!” Petru a îngenuncheat între hainele ude și plicurile risipite. „Ți-am scris în fiecare an! Uite cine returna scrisorile!” Un plic i-a rămas femeii în mână.
Pe spate era scrisul mamei ei: destinatar mutat, adresă necunoscută. Elena locuise în aceeași casă toată viața. Mama îi spusese că Petru plecase după alta și că orice încercare de a-l căuta ar fi fost o umilință.
Petru nu venise să ceară loc în casă. Găsise adresa într-un anunț despre atelierul de croitorie al Elenei. După moartea soției lui, începuse să pună lucrurile vechi în ordine și nu mai putuse închide valiza peste aceleași întrebări.
Elena a rupt plicul cel mai apropiat. Înăuntru era o scrisoare despre camera închiriată de el și despre banii strânși pentru două bilete de tren. La sfârșit îi cerea un răspuns, chiar și unul prin care să-i spună că nu-l mai vrea.
Nu și-au promis că vor recupera treizeci de ani într-o după-amiază. Elena fusese căsătorită, avea o fiică și o viață pe care nu voia s-o transforme într-o pedeapsă pentru trecut. Petru avea și el oameni de plâns, nu doar o iubire de regăsit.
Elena a ridicat valiza de pe ciment și a deschis poarta. „Intră să le uscăm”, i-a spus. De data aceasta, scrisorile aveau să ajungă la ea. Ce urma între ei putea aștepta până când adevărul era citit până la capăt.
Poveste de ficțiune.