Ileana auzise că fiul ei se întorsese în țară înainte ca el să bată la poartă. Vestea ajunsese odată cu alte vorbe, despre ea și despre locuință. După zece ani de tăcere, nu mai știa ce să creadă. A ales să se apere înainte să-l asculte.
Dorin nu avea nici un act și nu venise însoțit de cineva care să vorbească pentru el. Plecase după o ceartă veche pe care o lăsase să crească prin absență. Rușinea de a se întoarce devenise, de fiecare dată, încă o explicație pentru faptul că amâna.
Mama l-a întrebat de ce apăruse tocmai acum. El i-a spus că aflase lucruri despre ea din alte guri și înțelesese cât de departe ajunsese de familie. Nu i-a cerut să-l creadă doar fiindcă îi spusese mamă. Știa că nu putea șterge anii printr-o vizită.
Nu au discutat despre împărțirea casei. Ileana nu voia să vorbească despre bunuri în locul anilor pierduți, iar el a acceptat. Văzând că mâna mamei rămânea pe clanță, a făcut un pas înapoi. I-a lăsat posibilitatea de a încheia întâlnirea.
Au băut prima cafea pe banca din curte, după o tăcere lungă. Dorin a ascultat întâmplările pe care le ratase și nu a încercat să se apere la fiecare. Mama nu i-a promis iertarea. I-a spus doar când ar putea reveni, dacă avea de gând să rămână prezent.
Au urmat telefoane scurte și vizite stângace, dar care chiar au avut loc. Ileana a păstrat dreptul de a hotărî ce își dorea pentru viața ei. Dorin a învățat să arate că se întorsese prin consecvență, nu prin promisiuni despre casă. Povestea și personajele sunt fictive.