Nea Vasile a auzit că profesoara voia să îi strige numele și a încercat să se întoarcă spre ușă. Nu venise pentru o festivitate. Venise să vadă dacă acoperișul școlii ținuse după ultima ploaie. Când femeia i-a spus că aveau nevoie de el, și-a scos șapca și a răspuns că nici măcar nu terminase școala.
Ani întregi, Vasile lucrase pe șantiere și ajutase la reparații fără să ceară să fie trecut pe vreo listă. Pentru școala din sat adusese lemn rămas din lucrări, reparase uși și venise în weekend să termine ce nu se putea face cât timp erau ore. Îi plăcea să ajute, dar nu suporta să fie întrebat unde învățase și ce diplome avea.
Profesoara îl cunoștea de mult și știa că plecase foarte devreme la muncă pentru familia lui. Nu voia să îl pună în fața oamenilor ca să îi arate o lipsă. Pregătise o întâlnire cu cei care ajutaseră la renovare și îi rezervase un loc lângă ei. Vasile era convins că, dacă începea cineva să vorbească despre el, aveau să apară și lucrurile pe care le ascundea.
Au rămas câteva minute în sala goală. Bărbatul i-a spus că se descurca greu cu unele hârtii și că prefera să nu completeze nimic în fața altora. Femeia i-a cerut voie să îl ajute și i-a arătat că întâlnirea nu presupunea un discurs. Putea să vină, să asculte și să decidă singur dacă voia să spună ceva.
Vasile a intrat până la urmă în sală și s-a așezat cu șapca pe genunchi. Când i-a fost rostit numele, oamenii nu l-au întrebat ce școală avea. I-au mulțumit pentru ce făcuse. După întâlnire, a rămas lângă profesoară și a întrebat-o dacă propunerea de a lucra împreună la hârtii mai era valabilă.
În lunile următoare a venit câte puțin, la ore stabilite ca să nu se simtă privit. La următoarea lucrare, și-a completat singur numele pe lista de prezență. Progresul acela nu a fost pus pe un afiș și nu a fost anunțat la microfon. Vasile a fost cel care a ales, într-o zi, să le povestească și celorlalți.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.