Dan a văzut cutia cu fundă și i-a cerut tatălui să o ia înapoi. Băiatul lui nu îl cunoștea pe bunic, iar un cadou lăsat la ușă nu rezolva anii în care acesta nu venise. Bătrânul a strâns cutia la piept și a spus că el încercase să îi caute. Crezuse că fiul nu mai voia să îl vadă.
După o ceartă veche, cei doi bărbați vorbiseră rar. Dan lucra mult și lăsase legătura cu familia în grija soției. Ea îi spusese de fiecare dată că bunicul refuzase invitația sau nu răspunsese. Dan nu îl mai sunase direct, convins că nu avea rost să insiste pentru un om care părea să îi respingă copilul.
Tatăl păstrase copii după scrisorile trimise și câteva confirmări de primire. Vorbise în ele despre împăcare, despre zilele în care putea veni și despre greșelile pentru care voia să își ceară iertare. Dan a recunoscut adresa, dar nu citise niciuna. Soția îi spusese că plicurile venite de la bunic erau doar alte reproșuri.
Când au vorbit toți trei, femeia a recunoscut că oprise scrisorile. În trecut, socrul avusese vorbe grele despre ea și se temuse că fiecare vizită va aduce o nouă ceartă. Nu voia să îl lase pe copil în mijlocul lor. Alegând însă să inventeze refuzuri în loc să spună ce o îngrijora, îi ținuse pe fiecare într-o altă poveste.
Dan nu i-a cerut să deschidă imediat ușa nepotului. A stabilit o primă întâlnire doar între adulți, în care bunicul a ascultat ce rănise și ce limite trebuiau respectate. Cadoul a rămas deocamdată la el. Nu urma să fie folosit ca dovadă că totul fusese iertat înainte ca oamenii să discute.
După câteva întâlniri, Dan și soția au hotărât împreună cum puteau relua legătura cu bunicul. Scrisorile au fost puse într-un dosar și citite de amândoi. Când cineva nu putea veni, răspunsul ajungea acum direct la cel care invitase, fără un refuz inventat care să vorbească în locul lui.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.