Irina a ridicat fotografia până lângă obraz. „Cine-i femeia asta din poză?! De ce port cerceii ei?!” Vera i-a prins mâna înainte să îndoaie poza. „E mama ta biologică. Te-am crescut eu, dar nu te-am furat niciodată!” Cerceii aurii i s-au părut dintr-odată prea grei.
Femeia din fotografie era sora mai mică a Verei, Lidia. Murise când Irina avea câteva luni. Tatăl copilului plecase înainte de naștere, iar Vera și soțul ei o crescuseră, cu actele și acordurile necesare, ca pe fiica lor.
Adevărul fusese amânat de la un an la altul. La început, Vera se temuse că fetița era prea mică. Mai târziu, că ar fi prea tulburată. Când Irina primise cerceii la optsprezece ani, îi spusese doar că erau din familie. Acum nu mai putea apăra tăcerea cu intenții bune.
Irina nu a întrebat imediat cine îi era tatăl. A întrebat cum râdea Lidia și dacă îi plăcea cafeaua amară. Vera a adus o cutie întreagă de fotografii și o casetă pe care sora ei cânta fals la o aniversare.
A urmat și furia. Irina a plecat câteva zile și i-a cerut Verei să nu transforme adevărul într-o datorie de recunoștință. Faptul că fusese iubită nu ștergea dreptul de a-și cunoaște începutul. Vera a ascultat fără să-i ceară s-o liniștească.
Când s-a întors, Irina a pus pe raft două fotografii: una cu Lidia și una cu Vera ținând-o în brațe. Nu trebuia să aleagă o singură mamă pentru ca iubirea să fie adevărată. Trebuia doar ca, de atunci înainte, nimeni să nu mai aleagă adevărul în locul ei.
Poveste de ficțiune.