Radu a tras scaunul și a privit urma luminoasă de pe perete. „Ai vândut pianul mamei?! Pentru tine chiar nu mai contează nimic?!” Pavel i-a pus o chitanță în mână. „Ca să nu-ți vândă banca apartamentul! Uite unde s-au dus banii!” Fiul s-a așezat fără să mai spună ceva.
Radu îi ascunsese tatălui cât de greu îi mergea după închiderea atelierului. Îi spunea la telefon că are comenzi, deși de trei luni amâna plățile și trăia din ce mai putea repara seara. Hârtia de la bancă rămăsese într-o carte uitată la Pavel.
Pianul nu fusese vândut la întâmplare. Pavel găsise o profesoară care îl căutase cândva pentru școala ei de muzică. Ceruse atât cât acoperea restanța și păstrase înregistrările soției cântând, cele pe care fiul nici nu știa că le are.
„De ce nu mi-ai spus?” a întrebat Radu. Tatăl a zâmbit obosit. „Tu de ce n-ai spus?” În camera aceea, amândoi încercaseră să pară mai puternici decât erau și ajunseseră să se ajute pe ascuns, fără să se mai cunoască.
Nu au putut cumpăra pianul înapoi atunci. Au mers însă la școala de muzică, iar Radu a ascultat o elevă încercând melodia pe care mama o cânta duminica. Instrumentul nu dispăruse într-un depozit. Își găsise o altă cameră plină de sunet.
Pavel a păstrat scaunul. Radu l-a șlefuit și i-a refăcut tapițeria, prima lucrare pe care a terminat-o fără să mintă că totul merge bine. L-a adus înapoi cu două cafele. De data asta, tatăl lui știa de ce venise.
Poveste de ficțiune.