Casca a lovit pământul între Marian și patron. „Nu pleacă nimeni! Salariile le dau când vreau eu!” Muncitorul a ridicat-o și a pus-o pe capota mașinii negre. „Atunci lucrează singur! Pe oamenii ăștia nu-i mai ții flămânzi!” În spate s-au auzit uneltele lăsate jos.
Nu era prima întârziere. De șase săptămâni, Doru le promitea plata vineri, iar vinerea apărea o nouă explicație. Unul dintre băieți împrumutase bani pentru chirie. Altul își vânduse telefonul. Marian împărțea de două zile aceeași mâncare cu un coleg.
Doru și-a căutat cheile și a spus că are altă echipă care abia așteaptă lucrarea. Nimeni nu l-a oprit să telefoneze. Când a ridicat privirea din nou, cei cinci muncitori stăteau lângă poartă, fără să se ascundă unul în spatele altuia.
Beneficiara casei a venit după ce șantierul a rămas tăcut. Ea plătise deja tranșa despre care Doru le spusese că nu intrase. A scos dovada plății și l-a rugat să explice de ce oamenii care îi ridicau casa nu primiseră nimic.
În după-amiaza aceea au fost plătite restanțele. Echipa a acceptat să închidă în siguranță lucrarea începută, dar nu a mai acceptat promisiuni fără dată și sumă. Marian nu a vorbit în numele lor fără să-i întrebe; fiecare și-a verificat banii.
A doua zi, casca galbenă era din nou pe capul lui. Nu câștigase o ceartă printr-o replică mai tare. Îi văzuse pe ceilalți rămânând lângă el exact în clipa în care se aștepta să rămână singur.
Poveste de ficțiune.